Gara din Medgidia sau gara post-apocaliptică

By | 29 January, 2013

Gara din Medgidia, la prima vedere, pare un loc post-apocaliptic. Dacă stau să mă gândesc bine chiar şi la a doua vedere la fel pare. Plecat în interes de serviciu am avut ocazia de a trece prin această locaţie, în timp ce aşteptam trenul spre Bucureşti.

Maşina care m-a adus până aici a plecat în timp ce eu îmi vedeam de drum spre casierie pentru a-mi achiziţiona un bilet de călătorie la primul tren care avea să plece spre casă. Era unul programat la ora 13:58. Mă uit la ceas, e 13:25. Am timp.

Ajuns la casă îi dau un tichet de reducere casieriţei şi aştept să-mi spună preţul. După ce trec vreo cinci minute, poate chiar mai bine, pentru că respectiva doamnă a spus că nu mai văzuse tichete de reducere de fooooarte mult timp şi ca atare nu ştia să ne rezolve, pardon să le rezolve, am reuşit să obţin biletul. Încărcat cu bagaje, mă rog erau doar două, o geantă cu haine şi una cu un laptop, dau să ies afară. Plângeau şinele şi crăpau pietrele din cauza frigului care era afară.

Mă trecea un şuşu mic, ca fapt divers, aşa că am pornit să caut o toaletă. Mai eram cu un coleg care, surprinzător, şi el avea nevoie. Uite acolo un WC, îmi spune acesta. În drum văd cum mai mulţi muncitori stăteau lângă locul cu pricina şi se făceau că lucrează. E clar, azi ne pişăm la iarbă verde, îmi spun în gând. Odată ajunşi în faţa muncitorilor, aceştia spun ca baia nu funcţionează şi că să mergem în spate dacă avem nevoie. Ne amplasăm strategic, fiecare la un copac. Eu după ce studiez locaţia văd că un muncitor mustăcios se tot holba pe geam la colegul meu în timp ce acesta se uşura, iar mai departe era o băbuţă ce privea pofticioasă în aceeaşi direcţie. Mi-am spus, ce verdeaţă frate, hai la gard. Vasile, pentru că aşa îl cheamă, termină în timp ce eu mă închid la pantaloni cu atenţie pentru a nu mă stropii. Baba cu salivă la gură dă să plece, probabil şi-a făcut norma de văzut penisuri pe ziua de azi sau caută altele. Sincer, nu îmi dau seama exact. Treaba ei, să fie sănătoasă, îmi zic în sinea mea.



După ce minunata experienţă s-a terminat, mi-am ridicat bagajele din nămolul care era acolo, ori de la alt pipi ori de la ploaie, deşi nu plouase deloc. Măi Vasile, mie îmi e cam foame. Hai să vedem ce găsim de mâncare, îi spun eu. Ne uitam pe la geamuri încercând să alegem localul în care să intram. Ăsta nu că e cu beţivani, ăsta nu că e doar la geam servirea şi îngheţăm de frig, ăsta nu că…până la urmă întrăm într-un mic chioşc. O doamnă, în vârstă, simpatică, se aşează după tejghea. Nu prea aveam ce să luăm, toate păreau ori vechi ori nu ne plăceau, nu era ceea ce căutam noi. Până la urmă ne-am luat fiecare câte ceva, care oricum nu aveau să ne ţină de foame, doar pentru a nu avea impresia că am plecat cu mâna goală. Doamna, foarte drăguţă, ne-ar fi vândut tot magazinul inclusiv locul pe care era aşezat. Dăm să ieşim pe uşă când aceasta, foarte senină sau senilă, aş putea spune, ne-a urat: Drum bun spre Bucureşti, o să ajungeţi în cinci ore. Mă uit pe bilet, ora de plecare 13:58, ora sosire 16:08, deci conform biletului trebuia să ajungem în două ore şi ceva. Ştiam că vom avea întârziere pentru că am avut şi la dus, spre Constanţa, tot cinci ore din cauza a nu ştiu ce, dar modul în care a spus-o mă făcea să îmi doresc să-i fac lucruri rele şi, în niciun caz, nu era vorba despre un viol.

Pentru că era ger afară am zis să ne adăpostim într-o sală de aşteptare. Greşeală mare. Pe geam am văzut o sală mare şi goală, fericire maximă, taman bună să ne scape de frig. Dau să intru cu bagaje şi mă izbeşte un miros de urină, din acela grav. Peste tot băltăcăia un lichid de culoare închisă spre verde şi cu un miros greu de suportat. Era binecunoscutul pipi. Era peste tot. Sub scaune, in centul sălii, in colţuri, mai că dădea să urce pe mine. Dă-te să ies, nu avem loc aici, îi spun cu ochii aproape scoşi din orbite.

Şi uite aşa am plecat să aşteptăm trenul, în ger, la linia trei, traversând pasarela. Văd deasupra staţiei două drapele, unul în stare bunicică şi un altul pe care abia dacă se mai zăreau toate culorile, majoritară fiind cea albastră. Oare de când nu l-or mai fi schimbat ?,  mă întreb. Vasile pozează drapelele, sau ce a mai rămas din ele, şi între timp o voce anunţă că trenul nostru va sosi.

Pentru început a avut întârziere de 15 min, iar până la Bucureşti am ajuns la ora 18:30. Nu au fost cinci, dar patru tot au fost. Şi cei de la CFR au pretenţia ca oamenii să cumpere dom’le bilet. Păi dacă nu cumperi plăteşti o suprataxă şi eşti dat jos, dar pentru întârzierea mea cine îmi dă banii înapoi şi cine este dat jos la prima?

Ca drept urmare, aştept cu nerăbdare următoarea vizită chiar aş putea spune cu sufletul la gură…

One thought on “Gara din Medgidia sau gara post-apocaliptică

Leave a Reply