Interviu NINo + Viaţa în UK la prima vedere

By | 7 August, 2017

NINo = National Insurance Number. Este acel număr pe care trebuie să-l obţii atunci când ajungi în Marea Britanie şi după aceea eşti eligibil să plăteşti taxe, impozite sau să beneficiezi de drept de muncă etc. Ca să primeşti acest număr, trebuie să mergi la un interviu. Ca să participi la interviu, trebuie să te programezi. Destul de logic şi simplu până aici.

La interviu te poţi programa mergând la sediul Jobcenter Plus sau poţi suna la telefon. Eu, totuşi, am ales o a treia variantă. Am rugat un prieten pe care îl am în Anglia să sune şi să mă programeze. Astfel, am economisit timp. În loc să stau chiar şi o săptămână pentru interviu, am aşteptat doar o singură zi. Nu ştiu exact ce te întreabă la telefon, dar presupun că trebuie să dai numele complet, data naşterii, naţionalitatea, data în care ai sosit în Anglia şi o adresă corectă din UK pentru a putea primi prin poştă o scrisoare prin care te anuntă că aplicaţia pentru NINo este validă, locul, data şi ora la care trebuie să te prezinţi la ei. Dacă nu cunoşti foarte bine limba engleză (accentul este ciudat la început), aceştia, la cererea ta, îţi pot pune la dispoziţie un interpret.



Am ajuns în Anglia cu doar o zi înainte de interviu. Am vorbit recent despre asta. Eu locuiesc în Wolverhampton şi am fost programat la sediul din Worcester. Treaba asta este relativă şi în funcţie de zona în care locuieşti. Te vor trimite la cel mai apropiat sediu al lor. Vărul prietenei ne-a dus până acolo, ne-a lăsat în faţa sediului cu vreo oră şi jumătate înainte de interviu şi a trebuit să plece rapid la muncă. Am intrat, am discutat cu un fel de portar şi ne-a recomandat să revenim puţin mai târziu pentru că urmează pauza de masă. În regulă, ne-am mai plimbat puţin prin oraş, am văzut chestii pe acolo şi ne-am întors aproape de ora la care eram programaţi. Am fost conduşi până la birourile a doi interviatori. Eu la o doamnă şi prietena mea la un domn. A mea era o doamnă înaltă, sociabilă, al ei era un pletos cu cercel în ureche. Ne-au întrebat de ce vrem NINo, când am sosit în Marea Britanie, când ne-am mutat la noua adresă, dacă suntem căsătoriţi şi cam atât. Nu mare lucru. Apoi au completat nişte formulare, am verificat dacă au scris corect şi mi-a dat o altă foaie, un fel de dovada faptului că m-am prezentat la NINo şi că urmează să primesc numărul meu. Ne-au spus că poate dura între două şi patru săptămâni ca să primim numărul nostru. Şi cam atât.


Am plecat de la Jobcenter Plus şi cu ajutorul Google Maps am reuşit să stabilesc un traseu spre casă. Ţine minte: Google Maps te ajută extrem de tare cu orice tip de transport în comun. Habar nu aveam pe unde să o iau şi cum să fac să ajung din Worcester înapoi în Wolverhampton. Prietenul care m-a adus nu a putut să mă mai şi aducă înapoi acasă pentru că muncea. Am ajuns la gară, am plătit 12,5 lire pentru un bilet spre Wolverhampton, pentru două persoane în total 25 de lire. La noi, în România, trenurile au numere. În UK am fost indus în eroare pentru că trenurile au doar ore de plecare şi atât. Te uiţi pe bilet şi vezi ora şi platforma de unde pleacă trenul tău. Te urci şi asta e. Poţi să prinzi un tren personal care opreşte în toate staţiile sau unul direct, destul de rapid. Am mers cu un fel de tren personal până într-un alt oraş, nu îl mai ţin minte, iar apoi am schimbat doar peronul şi am urcat în primul tren care a sosit. Nu a trebuit să îl aştept, nimic în plus. Pur şi simplu iei primul tren care merge în direcţia în care ai nevoie şi cu asta basta. În România, când vrei să schimbi un tren, trebuie să îl aştepţi pe cel cu numărul pe care îl ai pe bilet, altfel rişti să plăteşti în plus. Nu şi în UK.

Am ajuns în gară în Wolverhampton şi pe Google Maps îmi spunea că mai sunt cinci minute până pleacă autobuzul de care aveam eu nevoie. Am crezut că este o glumă. Fără nicio secundă în plus de întârziere, a sosit autobuzul în staţie. Am plătit la şofer şi autobuzul m-a lăsat în apropierea casei.


Aş vrea să vorbesc puţin şi despre oameni. Am citit multe chestii şi recenzii cum să englezii sunt reci, nu se bagă în seamă şi că dacă află că eşti imigrant aproape că te scuipă. Greşit. Partea rea e că majoritatea sunt urâţi, graşi, scârboşi şi nepăsători de modul în care sunt îmbrăcaţi. Dar sunt extrem de politicoşi. Nu vor să deranjeze şi apreciază omul care încearcă să nu îi deranjeze nici el pe ei. “Sorry” şi “Thank you” într-adevăr fac minuni.

În Wolverhampton (oraşul în care locuiesc acum) am văzut foarte mulţi bolnavi, în scaun cu rotile şi copii cu probleme etc. Sunt naivi şi pare că au încredere aproape orbească în oricine. Nu am avut probleme cu faptul că sunt imigrant, nu s-a uitat nimeni urât la mine şi nu a vrut nimeni să mă bată, scuipe şi aşa mai departe. În weekend au avut meci: Wolverhampton vs Middlesbrough. Este un coşmar să te plimbi prin centrul oraşului. Barurile sunt pline până la refuz, sunt gălăgioşi, femeile beau cot la cot cu bărbaţii şi ţipă mai tare ca ei la fazele importante ale meciului. Imaginaţi-vă că au câştigat partida. Tot oraşul era portocaliu (culorile echipei Wolves). Aveam impresia că mă aflu într-un loc medieval şi lupte aveau loc la fiecare colţ de stradă. Grupuri, grupuleţe la fiecare bar afară, gălăgie, zbierături etc. Sunt fanatici la capitolul fotbal.

În Worcester (oraşul în care am fost pentru NINo) lumea a fost cea mai caldă de până acum. Dacă vedeau că eşti străin mai să sară să te pupe. Îţi strângeau mâna, să te ajute cu orice, să îţi vorbească frumos, calm, să înţelegi ce spun. Ce mai, parcă vă cunoşteaţi de o viaţă. Nu acelaşi lucru am auzit şi despre Birmingham.

Aş mai fi avut atâtea de spus, dar deja m-am lungit foarte tare.


Încă ceva scârbos. Atenţie!!! Cei care se consideră mai slabi să treacă peste şi să nu mai citească.

În trenul de la Worcester spre oraşul pe care nu mi-l mai amintesc, de unde l-am luat pe cel spre Wolverhampton, s-a aşezat vis-a-vis de noi un britanic. După voce părea bolnav, cumva, cu capul. Mă întreabă dacă este trenul de la ora 16:13, îi răspund că da, îmi mulţumeşte. Îşi scoate o casoletă cu mâncare. Orez şi nişte aripi de pui în ceva ce semna cu foarte mult ulei. Mănâncă precum un animal, se linge pe degete, îl ia pe fiecare în parte şi linge precum viaţa lui depinde de asta. De asta am spus că era bolnav pentru că nu am mai văzut pe nimeni care să facă aşa ceva, nicăieri, oriunde, oricând, oricum. Prietena mea vorbea la telefon, eu mă miram şi râdeam. Voiam să-i spun că mai pot face rost de degete dacă îi plac atât de tare. Aparent termină de mâncat. Bagă cutia în plasă. Menţionez că trenul nu se mişcase un metru de pe loc. Scoate casoleta din nou după 30 de secunde şi efectiv vomită în ea, pe lângă ea, pe el, pe jos, pe masă şi pe scaune. Rămânem amandoi consternaţi. Încerca să adune voma să o pună în casoletă, lua cu mâna de pe masă şi arunca în plasă. Ce mai, ceva de vis. Ne-am ridicat şi am plecat spre celălalt capăt al vagonului. Mirosul parcă se ţinea după noi, iar noi fugeam şi fugeam şi to fugeam…

Leave a Reply